Dar cazurile sunt rare – avem doar Cernobîl și Fukushima. Fals: există cel puțin încă două cazuri de accidente nucleare, cotate cu calificativele 5 și 6 pe scara de maxim 7 a magnitudinii: 1979 – Three Mile Island (SUA, Pennsylvania), respectiv 1959 – Mayak (Celiabinsk, fosta URSS). Acest caz de pe urmă a fost „ținut sub preș” de către ruși timp de douăzeci de ani, până să îl recunoască oficial.
Chiar și așa, deși incidența accidentelor este una mică până la acest moment, riscurile asociate energiei nucleare sunt inacceptabil de mari. Diferența dintre contaminarea radioactivă a unei zone și poluarea toxică este una considerabilă. Dacă în cazul poluării toxice, zona are șanse să fie redată în folosință într-o perioadă de timp rezonabilă, la contaminarea radioactivă – exclus. Zona rămâne periculoasă de la sute de ani la zeci de mii de ani, în funcție de magnitudinea dezastrului. Încă nu au fost inventate acele lucrări de ecologizare în măsură să facă din nou locuibile zonele de excluziune din jurul Cernobîlului și de la Fukushima.
La ora actuală, în lume sunt funcționale 442 de reactoare, iar alte 66 sunt în diverse stadii de construire; în total avem peste 500 de reactoare pe Glob. O parte din ele se găsesc în jurul nostru, presărate prin Europa și prin vecini. Odată cu escaladarea terorismului la nivel global, oricare dintre aceste reactoare a devenit un factor adițional de risc și nu doar pentru țările care le găzduiesc, ci pentru toți vecinii.
Dincolo de riscurile mari de siguranță, energia nucleară nu mai este fiabilă din punct de vedere economic.
Cu aproximativ patru ani în urmă, proiectul celor două reactoare suplimentare la Cernavodă a pus pe fugă toți investitorii înscriși inițial – Enel, Arcelor Mittal, RWE, CEZ, Iberdrola și GDF, din cauză că investiția nu se mai justifica economic. Cu toate eforturile, proiectul nu a mai prezentat interes pentru europeni. Chinezii, în schimb, semnează în fiecare toamnă câte un acord de voință cu partea română, uitând de fiecare dată că suntem în UE, deci nu putem da ajutor de stat pentru acest proiect. Iar proiectul, ale cărui costuri de investiții au fost estimate la cca 6,5 mld de euro, nu stă nicicum în picioare fără ajutor de stat pentru faza de exploatare – garantarea unui preț minim pe megawatt.
Mai mult, odată puse în funcțiune, reactoarele 3 și 4 ar necesita și un consumator pe măsura energiei produse, astfel încât să nu supraîncarce rețeaua electrică națională în perioadele cu consum redus (de exemplu, noaptea). Aceasta fiindcă energia nucleară este lipsită aproape complet de flexibilitate – proprietate foarte apreciată deja în sistemele energetice actuale și mult mai prețuită în viitor. Adică nu poți opri reactoarele atunci când nu există cerere în piața de energie, ca apoi să le repornești când cererea revine. Oprirea și repornirea unui reactor durează zile, iar consumul pe piața de energie variază pe ore.
Astfel se justifică dedicația cu care promotorii energiei nucleare susțin proiectul hidrocentralei cu pompaj de la Tarnița-Lăpuștești. Aceasta ar urma să consume energia produsa în surplus de reactoarele 3 și 4 în perioadele de consum scăzut, așa încât reactoarele să nu trebuiască oprite. Sistemul ar pompa apa în lacul de acumulare din amonte, drept rezervă pentru când va fi nevoie, consumând astfel electricitatea în surplus generată la Cernavodă.
În spațiul public, însă, proiectul hidrocentralei de la Tarnița este prezentat drept soluție pentru compensarea caracterului variabil al energiei regenerabile, nicidecum un cadou pentru sectorul nuclear. În realitate, însă, proiectul Cernavodă 3 și 4 „vine la pachet” cu Tarnița sau deloc.
În plus, mineritul de uraniu la noi în țară tocmai ce-a murit, anul ăsta, odată cu închiderea ultimei mine, din Crucea, jud. Suceava. Vom fi astfel nevoiți să importăm minereu, iar asta anulează argumentul „ciclului nuclear complet”, vehiculat de susținători. Ciclu din care oricum lipsea soluția stocării permanente a combustibilului uzat, radioactiv pe mii de ani.
Considerăm că energia nucleară nu este o opțiune avantajoasă pentru viitorul energetic al României, lucru pe care l-am comunicat și guvernului, sub forma unor recomandări în cadrul consultărilor pentru definirea Strategiei Energetice.
Riscurile sunt prea mari, iar continuarea proiectului nuclear ar fi o decizie păguboasă pentru România.
Toate aceste probleme de ordin economic și de siguranță sunt bine cunoscute în mediul energetic din România, în rândul reprezentanților guvernului, precum și în media. La adăpostul detaliilor tehnice, însă, detalii ce fac domeniul energetic inaccesibil publicului de rând, ne este oferită în buclă aceeași imagine luminoasă: viitorul este nuclear.
Articol de opinie scris de Ion Cepraga, coordonator al campaniei de Energie