Nu cu mult timp în urmă, dacă ziceai Gorj, îmi veneau în minte operele lui Brâncuși și munții frumoși din zonă. Acum reacția imediată este mirosul inconfundabil al cărbunelui ars, termocentrale gigant și dealuri înghițite de excavatoare atât de mari încât nu le poți descrie prea ușor, dar și oameni foarte preocupați de menținerea sau obținerea unui loc de muncă.
În ultimii zeci de ani, Gorj a însemnat mineritul lignitului, un cărbune de calitate inferioară. Urmările se văd din satelit, însă trebuie să ajungi la una dintre cariere pentru a putea cuprinde mărimea lucrurilor.
Această poveste nu este însă despre distrugerea mediului, despre impactul carierelor asupra vieții comunităților sau cum ne afectează cărbunele sănătatea. Este despre o zonă mono-industrială, despre cine gândește și pune în aplicare o strategie pentru crearea unor alternative.
Acum mai lucrează cu lignitul 15 000 de oameni, în 12 cariere și cele 4 termocentrale asociate. Realitatea economică și juridică este ca lignitul va oferi din ce în ce mai puține locuri de muncă în următorii 10 ani. Pe de o parte, instalațiile ajung la sfârșitul duratei lor de viață și nu se mai construiesc termocentrale pe cărbune. Pe de cealaltă parte, termocentralele existente nu sunt profitabile și în același timp trebuie să investească pentru a se conforma cu obligațiile de reducere a poluării. De asemenea, energia din cărbune are concurență serioasă pe piață, o dată cu dezvoltarea sectorului surselor regenerabile de energie.
Restructurarea la noi a însemnat în linii mari disponibilizări cu salarii compensatorii, care în multe cazuri se duc pe diverse cumpărături rapide. În afară de salarii compensatorii, poți face ceva?
Și așa am ajuns la Filipeștii de Pădure, în județul Prahova, la 20 de minute de Ploiești, pentru că aici a existat o exploatare de lignit deschisă în 1943. La Revoluție zona avea un profil mono-industrial, din cei aproximativ 10 100 de locuitori, 6 000 erau angajați în carieră și în uzina de utilaj minier. Exploatarea nu era profitabilă, astfel încât în 1997 au început disponibilizările, zona a fost declarată defavorizată, apoi au încetat subvențiile pentru cărbune. Treptat lignitul și-a pierdut din importanță. Cu închiderea minei de aici și a altora din țară, și-a pierdut obiectul de activitate și uzina de utilaj minier. În prezent, la Filipești, mai lucrează zece oameni la carieră.
Lignit mai este în zonă, rezervele fiind estimate la 2 milioane de tone, dar eliminarea subvențiilor de la stat țin cărbunele în pământ. În prezent firma este în insolvență și vine întrebarea: Cine readuce terenul distrus într-o stare apropiată de cea naturală? Asta e altă poveste.
Satul Miner la 4 km distanță de Filipeștii de Pădure - Credit foto: Alin Tănase/ Greenpeace
O fi fost statutul de zonă defavorizată un element important al tranziției? Timp de 4-5 ani, cu această titulatură, zona a fost un fel de paradis fiscal și investitorii au început să vină cu zecile, pentru a beneficia de facilități legate de taxele vamale, impozitul pe profit etc. În 1999 - 2000, aproximativ 80 firme și-au deschis activitatea în Filipeștii de Pădure și în comunele învecinate.
Responsabilitatea reconversiei profesionale a fost împărțită între Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Prahova și angajatori. Au fost organizate câteva cursuri, însă reconversia profesională nu a funcționat pentru toată lumea. De la exploatarea minieră mai mulți au vrut sa iasă la pensie la 45 de ani, pentru că așa prevedea legislația de atunci. Au beneficiat și de ajutoare de la guvern pe o perioadă de 2-3 ani. O altă parte din oameni a plecat în străinătate.
Totuși o parte din angajați au fost recalificați, din mineri au ajuns să fie măcelari, bărbații de la uzină au trecut spre confecții metalice, iar femeile la confecții textile. Liceul din comună a încetat să pregătească electricieni și lăcătuși de mină și a adus specializări de cofetar, măcelar, textilist, iar tinerii absolvenți au locul de muncă asigurat la firmele din zonă încă de pe băncile liceului.
În prezent, Filipeștii de Pădure nu mai este zonă defavorizată și o parte din firme au plecat. Numărul șomerilor atingea în 2015, după unele estimări, 517 persoane dintr-un total de aproximativ 10 300 de locuitori.
Am ajuns la Filipeștii de Pădure într-o zi de primăvară. Am găsit o comună cu asfalt bun pe străzi, trotuare curate, canalizare, racordată la gaze, cu fabrici de prelucrare a cărnii cu un total de peste 1500 de angajați, fabrică de medicamente, de confecții metalice și textile. Primarul ne-a povestit și despre noi investiții atrase în domenii precum îmbutelierea gazului, prelucrarea rășinilor și prelucrarea lemnului care au generat alte sute de locuri de muncă. În comună este și o stație de producție a biogazului, care folosește materii vegetale și grăsimi, inclusiv de la fabricile de prelucrare a cărnii din zonă. Biogazul este folosit într-o centrală de cogenerare a energiei electrice și termice.
Zona centrală din Filipeștii de Pădure - Credit foto: Alin Tănase/ Greenpeace
Astfel zona care până acum câțiva ani își baza viitorul pe lignit, a cunoscut o dezvoltare și diversificare a economiei. Acest fapt ce se resimte și în bugetul primăriei care crește anual, în mare parte mulțumită firmelor din zonă care contribuie prin taxe și impozite.
Se pare că ceva a funcționat, că există viață și după cărbune.
În schimb, multe comunități din Gorj sunt într-o situație foarte dificilă. Cu câteva mii de disponibilizări la Complexul Energetic Oltenia și închideri de cariere anunțate pentru următorii ani, este clar că industria lignitului se va stinge rapid iar locurile de muncă vor fi din ce în ce mai puține. Acest moment trebuie privit ca începutul unei tranziții prin care să se ofere alternative în Gorj.
Înainte să fie prea târziu, sunt necesare planuri realiste pentru atragerea de noi sectoare economice în localitățile afectate. Este foarte importantă stimularea investițiilor în domenii noi de activitate, investiții în măsură să absoarbă forța de muncă disponibilizată din minerit-energie. Mii de mineri și energeticieni au fost, sunt și vor mai fi concediați în această decadă. Liderii locali pot privi cu mâinile-n sân restrângerea singurului sector economic major din județ până la dispariția acestuia sau pot pune bazele unui proces de redresare economică, în paralel. E nevoie de gândire pe termen lung și de acțiune comună, de la nivel local și central pentru a depăși capcana dependenței mono-industriale a zonei.
Apropo de lideri locali, vin alegerile – o foarte bună ocazie pentru gorjeni să ceară politicienilor o strategie pentru viitorul zonei. Una pentru depășirea caracterului monoindustrial al unor orașe precum Rovinari, Turceni, Motru sau Mătăsari.
Aticol de Ionuț Apostol - Director de Campanii și Alin Tănase - Junior Campaigner