Tot mai frecvent în ultimele săptămâni, presa română prezintă publicului energia regenerabilă ca fiind o corvoadă impusă de UE, încă un mod de îmbogățire rapidă a unora pe spinarea celor mulți, o stavilă în calea energiei nucleare și a celei pe cărbune – tot mai curate și mai salvatoare pentru economie - șamd. Aceasta într-o perioadă în care guvernul definește strategia energetică națională, deci o perioadă în care ar putea fi foarte important pentru factorii de decizie să aibă opinia publică de partea lor. Publicului ar trebui să-i dea de gândit măcar această recurență a temei.
În urma unor declarații făcute recent de dl. Zoltan Nagy-Bege, membru al Consiliului de Reglementare din ANRE, în cadrul unui seminar pe tema energiei regenerabile, mai multe ziare și site-uri de știri au publicat articole despre posibilitatea modificării schemei de sprijin pentru energia regenerabilă.
Dintre acestea, pentru cineva preocupat de mediu, atrage atenția mai ales articolul scris în România Liberă de jurnalistul Cristian Dogaru, cu titlul „Bula energiei verzi a început să pârâie”[1]. Mai precis, articolul intrigă prin nota tendențioasă în care autorul a ales să prezinte lucrurile, interpretând diverse elemente în defavoarea sectorului energiei regenerabile.
Printre altele, textul deplânge viitorul producătorilor de energie convențională, care nu vor mai rezista pe piață, din cauza concurenței energiei verzi – “[…] riscăm să falimentăm producătorii interni de energie convenţională (CN Oltenia), care nu mai pot vinde energia termo la preţul de producţie din cauza concurenţei cu energia verde, sistemul energetic neavând capacitatea de a prelua toate cantităţile oferite (nu uitaţi de centrala Petrom de la Brazi)”. De ce este un lucru rău că energia regenerabilă va atinge costuri marginale mici, ajungând să ia locul în rețea energiei convenționale, așa cum s-a întâmplat deja în câteva țări din Europa? Consumatorii ar putea fi încântați de aceste perspective; jurnalistul tocmai a contrazis esența propriului articol, aceea că energia regenerabilă ne va costa mai mult decât celelalte. Nu pare corect să învinuim energia regenerabilă pentru incapacitatea de autosusținere a energiei bazate pe cărbune, spre exemplu. Nu investitorilor în energie verde trebuie să le imputăm inadaptarea celorlalți participanți la condițiile pieței.
O alta nuanță ce răzbate din articol este aceea că investitorii străini vin la noi să se îmbogățească pe seama certificatelor verzi, suportate de către consumatori - “Pe cine ajută energia verde românească? Investitori precum Cez sau Iberdrola şi furnizori de componente-majoritatea străini, în timp ce industria românească gâfâie iar consumatgorii casnici oftează.” Cititorii ar trebui să ia în calcul că și investitorii români au, în mod egal, acces la aceeași schemă de sprijin. Iarăși, cei doi investitori amintiți în articol, CEZ și Iberdrola, erau foarte bine-văzuți de către susținătorii energiei convenționale până de curând, când încă figurau în consorțiul de finanțare al reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, proiect mai chestionabil decât toate parcurile eoliene la un loc. Acum, însă, odată ce s-au orientat către energie regenerabilă, devin exemple de străini-veniți-să-facă-bani-pe-spinarea-românilor. Articolul exemplifică, prin termocentrala Petrom, de la Brazi, producătorii autohtoni de energie convențională, însă nu trebuie neglijat faptul că firma nu mai aparține statului român, ci și aici vorbim tot de investitori strâini, al căror portofoliu la noi în țară include, cumva ironic, și proiecte pentru energie eoliană.
Referitor la numărul de locuri de muncă pe care îl poate crea energia regenerabilă, jurnalistul este de părere că “n-ai nevoie de prea mulți oameni să păzești un câmp de eoliene”. Și atât. Din păcate, o asemenea viziune simplistă dezinformează cititorii. Spre deosebire de autor, organizaţia Greenpeace a calculat potențialul energiei regenerabile în privința locurilor de muncă, în România, iar lucrurile stau chiar pe dos față de cum le prezintă articolul. În capitolul dedicat joburilor în sectorul energetic al studiului [R]evoluția Energetică[2], pe care l-am publicat în octombrie 2012, arătam că, la finalul lui 2015, scenariul axat în jurul energiei regenerabile prevede 44.000 de locuri de muncă, față de cele 42.000 previzionate în cazul scenariului de referință (un scenariu business as usual). Lucrurile stau la fel și pentru anii 2020 (38.000 față de 31.000) și 2030 (30.000 față de 24.000).
Mai trebuie remarcat că exemplele Cehiei și Poloniei nu sunt cele mai potrivite pentru România, așa cum ar putea reieși din articol. Conform documentelor oficiale, țara noastră mai are lignit pentru 20-40 de ani de-acum înainte, iar huila nici nu mai intră în discuție pe termen mediu și lung. O orientare către investiții în termocentrale pe cărbune, la acest moment, ar spulbera astfel orice speranță de independență energetică în viitor, pentru România.
La finalul articolului, autorul împrumută din viziunea avocatului Gheorghe Piperea, citând de pe blogul acestuia că „Dacă s-ar limita la sumele obținute din sistemul energetic național, producătorii de energie ne-convențională ar fi pe pierdere, ar intra în faliment. Singurul lucru care le dă speranțe este certificatul verde. […]”. Luând în considerare obligativitatea existenței schemei de sprijin peste tot în UE, energia regenerabilă fiind la început de drum, afirmația aceasta nu face decât să contribuie la nota tendențioasă a textului. Ar fi fost poate mai interesant și în mod cert mai echitabil dacă cei doi, jurnalistul și avocatul, ar fi descris și capacitatea de autosusținere a sectorului extractiv de cărbune, furnizorul principal al termocentralelor-dătătoare-de-energie-ieftină.
Nu mai departe de săptămâna trecută, am semnalat unele anomalii[3] într-un comunicat de presă al Ministerului Economiei, cel responsabil tocmai cu bunul-mers al sectorului energetic. Acest comunicat și articolul din RL sunt doar două din mulțimea de texte în nota semnalată - cele mai incisive, ce-i drept. Devine tot mai clar că există interese pentru plasarea energiei regenerabile într-o lumină nefavorabilă în raport cu energia convențională, interese ce depășesc nivelul de acces al cititorilor.
Din păcate, pentru cititorul neavizat, care îl ia drept bun, articolul la care am reacționat riscă să formeze o opinie greșită. Devine periculos când presa, care ar trebui să aibă rolul de watchdog, dă semne că necesită, la rândul ei, watchdogs.