Să presupunem (prin absurd, bineînțeles), că lângă localitatea ta se pregătește implementarea unui mega-proiect de extracție de gaze. S-a făcut o consultare publică de formă, tu și câțiva vecini ați mers să vă exprimați îngrijorările despre poluare și să puneți întrebări despre siguranța proiectului. Vi s-a răspuns vag, motivând că proiectul o să aducă mari beneficii economice celor câțiva agenți de pază care vor fi angajați din comunitatea locală. În mod natural, te gândești să acționezi în instanță companiile și autoritățile care au aprobat așa ceva, dar ți-e teamă de avocații foarte bine plătiți ai companiilor poluatoare.
Și totuși, nu există vreo lege care să te apere și poate chiar să te încurajeze să iei acțiune împotriva unor proiecte toxice promovate de companii iresponsabile și politicieni corupți?
Da, există. Convenția de la Aarhus (ratificată și în România) îți garantează următoarele drepturi: acces la informații, dreptul de a participa la decizii și dreptul de a contesta proiecte atunci când regulile sunt încălcate. În esență, spune că deciziile despre mediu nu sunt doar treaba câtorva oameni dintr-un birou, ci o chestiune publică, pentru că efectele sunt suportate de public.
Cei trei piloni
În scenariul de mai sus, companiile și politicienii îți cer să ai încredere și să nu pui prea multe întrebări. Convenția de la Aarhus îndeamnă la altceva: înainte să ți se ceară să accepți ceva, ai dreptul să știi. Asta înseamnă că poți cere documentele care stau la baza proiectului, poți cere studiile, rapoartele și avizele relevante, poți cere date despre emisii, riscuri și măsurile de prevenire. Când ai acces la informație și ajutor din partea unor experți sau ONG-uri, poți aprecia mai bine cât de toxic este cu adevărat proiectul.
De aici vine și a doua parte, poate cea mai deturnată în practică: participarea publicului. Participarea trebuie să se întâmple din timp, când încă se mai poate schimba ceva, nu când decizia e deja luată și ți se oferă doar iluzia că ai fost întrebat. Într-o lume normală, asta înseamnă că anunțurile sunt făcute din vreme, documentele sunt disponibile înainte de întâlnire, termenul pentru observații e rezonabil, iar autoritatea chiar ia în considerare ce ai spus și explică, în motivarea deciziei, ce a preluat și ce a respins.
Și totuși, să presupunem că, în ciuda întrebărilor și observațiilor, proiectul merge înainte. Aici intră al treilea pilon: accesul la justiție. Convenția spune că atunci când sunt încălcate reguli de informare sau participare, sau când o decizie contravine normelor de mediu, poți contesta în instanță acest aspect. Dar partea cu adevărat importantă, mai ales în România de azi, este alta: procedurile trebuie să fie corecte și echitabile și să nu fie prohibitiv de costisitoare. Asta înseamnă că sistemul nu ar trebui să lase costurile să fie o piedică sau o pedeapsă care să te descurajeze de la a acționa în interes public. Frica ta de avocații foarte bine plătiți ai companiilor este, din păcate, o frică rațională. Convenția de la Aarhus există tocmai pentru a echilibra acest raport de forțe, pentru că mediul nu e o dispută privată între două părți egale. E o temă de interes public, iar interesul public nu poate depinde de cine are bugetul mai mare.
Convenția de la Aarhus în România, la ora actuală
Deși România a ratificat Convenția de la Aarhus, legea propriu-zisă este încă neclară și ineficace. Legislația românească și instanțele din România permit, din păcate, folosirea cheltuielilor de judecată ca instrument de presiune și ca metodă de a îngrădi accesul la justiție a ONG-urilor și cetățenilor, ceea ce încalcă prevederile Convenției de la Aarhus.
Am resimțit din plin aceste incoerențe. În ultimii doi ani, am contestat mai multe avize și acordul de mediu al proiectului Neptun Deep, iar o parte din acțiuni au fost respinse, instanțele decizând că Greenpeace România trebuie să plătească cheltuieli de judecată uriașe către companiile Romgaz și OMV Petrom (aproape un milion de lei). Astfel, o sumă exorbitantă este impusă unei organizații non-guvernamentale care a acționat în interes public, contestând legalitatea unui proiect cu impact climatic uriaș și cu efecte toxice și ireversibile asupra ecosistemului marin.
De aceea nu ne-am oprit doar la procesele de mediu, ci am mers mai departe către Comitetul de Conformare al Convenției de la Aarhus pentru a ridica problema din România. Chiar de aici am primit un prim semnal pozitiv, Comitetul ne-a admis cererea și urmează să o analizeze în decursul acestui an, deci o să revenim cu vești.
Statul român trebuie să treacă de la „bifarea formală” la respectarea reală a drepturilor de mediu. Doar așa Convenția de la Aarhus își poate atinge scopul: un mediu sănătos și o democrație participativă, în care cetățenii nu sunt spectatori, ci parteneri în luarea deciziilor.
