Povești despre două planete – Schimbări climatice și inegalitate într-o lume divizată, volumul colectiv lansat de curând la editura Black Button Books și coordonat de John Freeman, aduce laolaltă 36 de texte care ne ajută să înțelegem mai bine felul în care criza de mediu și inegalitățile sociale din ce în ce mai accentuate lovesc unele dintre cele mai vulnerabile comunități din întreaga lume.

La volum a contribuit și colegul nostru Vlad Cătună, coordonatorul campaniei de Climă și Energie, cu un material în care, rememorând experiența personală a verilor copilăriei trăite la bunici, în satul Țuțcani, aproape de Bârlad, creionează un tablou amplu al viitorului climatic nu foarte îndepărtat în România și explică modul în care vom resimți cu toții efectele din ce în ce mai acute ale schimbărilor climatice.

Redăm mai jos textul integral

În 1994, când Organizația Națiunilor Unite declara ziua de 17 iunie Ziua Mondială de combatere a deșertificării și secetei, aveam aproape opt ani și mă pregăteam de vacanța de vară. Ca în fiecare an, mergeam la bunici, în satul Țuțcani, situat la 40 kilometri est de Bârlad. Acolo lăsam în urmă toate grijile orașului schilodit de tranziție, sărăcit de închiderea fabricilor și disponibilizări. Mergeam la mamaia și la tataia. Lăsam în urmă orașul dintre coline și sentimentul de nesiguranță, care zi de zi se ițea în familia noastră. Trăiam vremuri grele cu un singur salariu muncitoresc, datorii la întreținere și prețuri explodate. Locuiam într-un cămin fără apă caldă, cu „dușul” săptămânal la lighean și bucuria ciocolatei Africana pe care o primeam la final de săptămână. Iarna ne încălzeam la un reșou electric improvizat, iar când venea doamna de la „apă și gunoi” aveam instrucțiuni clare să nu deschidem ușa. Lipsurile de la oraș ne împingeau la bunici. Și cred că asta se întâmpla cu toți copiii de la blocul G2 și din cartierul Confecții. Odată cu vara începea marea migrație sezonieră a copiilor (sau a puilor de Avicola, cum ne alintau bunicii) spre rural. Cu toții dispăream care încotro până aproape de începerea școlii. La țară aveam castraveții și roșiile sub nas, iar seară de seară, când mamaia mergea să mulgă vaca, nu mai aveam răbdare și mă duceam cu cana după ea.

Vara la bunici nu aveam nevoie de încălțări. În picioarele goale hoinăream grădinile, pășunile și drumurile cu nisip fin și arzător. Atunci când pășeam pe el ne imaginam că suntem la mare cu picioarele cufundate în plajă. Asfaltul nu făcea parte din peisajul satului. Și nici mașinile. Rareori auzeai trecând vreun utilaj agricol. În schimb drumurile erau circulate de oameni care își dădeau bună ziua, de căruțe, de care trase de boi, de cireada de vite sau turma de oi sau de păsările de curte trimise la păscut. Și erau pline de nepoți veniți în vacanță.

Nu aveam asfalt, canalizare, apă curentă, gaze sau vreun sistem de gestionare a deșeurilor. Avem râpele unde aruncam gunoaiele. Mai mult resturi vegetale. Plasticul încă nu își făcuse apariția în sat, iar textilele uzate se transformau în țolice. Aveam fântânile de unde luam apa contaminată cu nitrați, aveam curent și Televiziunea Română. Nu ratam niciodată Captain Planet. Aveam transportul cu rata, care pleca în fiecare dimineață de la marginea satului, de la cabană (o construcție rudimentară din chirpici, fără geamuri și fără uși, unde lumea se adăpostea, mai ales în sezonul rece, de ploaie și de vânt, în așteptarea autobuzului). De fiecare dată când pornea autobuzul, vomitam în batistuța special pregătită pentru acest moment. La pornire eram îmbrățișați de o cantitate mare de noxe. Primii 7 km de drum de țară până treceam la asfalt erau un calvar în autobuzele DAC. Hurducăitul ne întorcea stomacul pe dos, iar  noxele se îmbinau armonios, în sufletul nostru,  cu  praful care se strecura prin toate crăpăturile mașinii.

În primele zile ne refamiliarizam cu viața la țară, cu grădina, curtea, cu animalele, cu ritualurile din gospodărie și cu mersul la toaleta din fundul curții. Ne pricopseam cu mici treburi pe care trebuia sa le ducem la bun sfârșit: să aducem apă de la fântână, să culegem frunze de floarea soarelui și să le amestecăm cu păsat (hrana pentru puii de găină), să strângem mohorul pentru vite, să strângem ouăle din cuibare. Și ne pricopseam și cu grijile bunicilor. De fapt, era una singură care apărea constant în discuțiile de zi cu zi. Când are să plouă? Avem suficientă apă în fântâni ca să udăm grădina?

La Țuțcani și în împrejurimi nu prea ploua. Iar când ploua, nu ploua atunci când era nevoie. Norii se încăpățânau mai mereu să ocolească satul și terenurile agricole dimprejur. Și ca să le facă oamenilor inima rea, ploaia refuza să cadă chiar atunci când o invocau cel mai puternic, pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, de hramul satului. Norii treceau, oamenii se gândeau cum să facă rost de apă, iar bătrânii își aminteau de vremurile când ploua constant. De vremea când satul era înconjurat de păduri.

În perioada cea mai toridă a verii, când nu ploua săptămâni întregi, mergeam aproape seară de seară cu tataia să aducem apă de la fântână ca să udăm grădina și să avem apă pentru animale. Puneam boii la jug, încărcam carul cu două, trei butoaie și mergeam pentru aprovizionare pe uliță lui moș Costache la fântâna cu cumpănă. Dar înainte, tataia înțepa pământul. Era mereu în căutarea pânzei freatice. Și ani buni s-a înțeles bine cu apa din pământ care era mereu aproape de gospodărie. Aveau înțelegerea lor. Aveam apă în curte și aveam apă în casă. Tataia se încăpățânase să aibă apă în casă, ceva nemaiîntâlnit la acea vreme pentru satul Țuțcani. Dar la un moment dat a dispărut și pânza freatică de suprafață. Și oricâte prospecțiuni a făcut, n-a mai dat de firul de apă. Înțelegerea se rupsese, iar firul de apă se pierduse fără urmă. Unde greșise? Am rămas la căratul apei de la fântână și mereu cu speranța că ploaia va veni și că pânza freatică se va întoarce. Mereu în așteptarea firului de apă și cu speranța că episoadele de secetă nu vor mai fi atât de intense.

Ce nu știam atunci, în anii ’90, și ce nu știa tataia era că de ceva vreme lumea începea să se schimbe. Că lipsa pădurilor, seceta, solul epuizat, aridizat și lipsit de viață, dispariția pânzei freatice și ploile care ne ocoleau erau toate fenomene strâns legate între ele. Între ele și noi, oamenii. Nu știam de schimbări climatice, de încălzirea globală și de cantitatea uriașă de gaze cu efecte de seră generată de oameni de la Revoluția Industrială încoace și acumulată în atmosferă. Veștile despre eroziunea solului, deșertificare, despre mișcarea ecologistă pe schimbări climatice care se contura la începutul anilor ’90 nu ajunseseră la urechile noastre. Buletinul de știri sau programele de la radio nu analizau subiectul. Altele erau problemele.  Mișcarea constituită la nivel internațional și care se baza pe informațiile furnizate de comunitatea oamenilor de știință arăta cu degetul spre activitățile industriale, emisiile de gaze cu efect de seră, arderea combustibililor fosili (cărbune, gaze, petrol) și încălzirea globală pe care o generau. Dar noi nu știam. Nu știam că Planeta începea să dea în foc. În așteptarea ploii și în neștiința noastră nu ne imaginam că diminuarea precipitațiilor, degradarea solului, reducerea debitelor de apă ale râurilor, valurile de căldură și aversele se vor amplifica și multiplica în următorii ani. Nu știam că pășunatul excesiv și despădurirea pot duce la deșertificare prin eliminarea vegetației care păstrează umezeala în sol. Mereu mă întrebam, când mergeam cu tataia la pădure să culeagă porumbul, unde e de fapt pădurea? Pădurea de ulmi fusese pusă la pământ pentru a fi exploatată și pentru a face loc terenurilor agricole. Oamenii rămăseseră doar cu amintirea că odată, acolo a existat o pădure. Nu știam că degradarea solului eliberează emisii de gaze cu efect de seră în atmosferă și că duce la declinul biodiversității. Și că reducerea diversității plantelor și organismelor din sol duce, la rândul ei, la amplificarea fenomenului de deșertificare. Râpele de la marginea satului, de dimensiuni uriașe, unde mergeam în căutarea tufelor de mure, erau mărturia vie că solul era uscat. Viiturile îndepărtau rapid solul superficial făcând loc găurilor din pământ și favorizau alunecările de teren. După fiecare furtună creșteau în dimensiuni, iar satul mai pierdea o bucată de teren în fața furiei naturii. Dar atunci nu știam nimic din toate astea.

Astăzi, sudul Moldovei este în plin proces de deșertificare alături de sudul Câmpiei Române și Dobrogea. Numai în județul Dolj solurile nisipoase reprezintă mai mult de 100.000 de hectare, iar în fiecare an suprafața în curs de deșertificare crește cu peste 1.000 de hectare. România este unul dintre statele Uniunii Europene cele mai afectate de deșertificare. Modelările climatice realizate sugerează o creștere a temperaturii medii cu 4,9°C pentru luna ianuarie (în intervalul 2071- 2100), iar pentru luna august a aceluiași interval este prefigurată o creștere a temperaturii cu 4,3°C. Iernile mai blânde și verile mai uscate vor duce la o scădere a precipitațiilor în regiune, implicit la exacerbarea fenomenelor de secetă extremă și la dezechilibre hidrologice pentru bazinul râului Bârlad (1), dar și pentru alte regiuni ale țării. Seceta și deficitul de apă vor crește în special vara. Prezența iernilor mai blânde și mai scurte va afecta negativ aprovizionarea cu apă pentru că se va reduce volumul sezonier de zăpadă, iar topirea rapidă a acesteia va duce la deficit în lunile de vară. Va scădea capacitatea naturală a terenurilor de a se regenera, iar solurile fertile vor deveni din ce în ce mai puțin productive. Clima se va transforma din temperată în uscată. În 2020, România a înregistrat cea mai mare secetă din ultimii 50-60 de ani. Peste 1,6 milioane de hectare au fost afectate, recoltele scăzând cu 15-20%, iar aproximativ 35.000 de fermieri au primit compensații de la statul român.

Conform raportului special al Curții Europene de Conturi „Combaterea deșertificării în UE: o amenințare din ce în ce mai mare, care impune acțiuni suplimentare”(2), deșertificarea și degradarea solurilor, sunt amenințări actuale și în creștere în UE, iar măsurile luate pentru combaterea deșertificării sunt lipsite de coerență. Cele mai afectate zone din Europa sunt sudul Portugaliei, anumite părți ale Spaniei și sudul Italiei, estul Greciei, Malta, Cipru și România. În urma unui studiu (3) efectuat de Agenția Europeană de Mediu privind deșertificarea în sudul, centrul și estul Europei, în perioada 2008-2018, suprafața teritoriului cu un grad ridicat sau foarte ridicat  de sensibilitate la deșertificare crescuse  cu 177.000 km2.  Odată cu schimbările climatice, apa devine tot mai rară în unele părți ale Europei, iar studiile au identificat faptul că perioadele de secetă sunt mai frecvente. Acest lucru sporește vulnerabilitatea la deșertificare.

Dar nu numai deșertificarea ne dă bătăi de cap în România. În intervalul 2010- 2020, Agenția Națională de Meteorologie a emis pentru lunile de vară iunie, iulie și august, 195 de avertizări meteorologice cod roșu, avertizări ce au vizat: valuri de căldură, temperaturi extreme, disconfort termic accentuat, manifestări de instabilitate atmosferică, averse, cantități foarte mari de apă, grindină de dimensiuni mari și medii, descărcări electrice și intensificări susținute ale vântului.  Pentru perioada 2010-2014 și pentru anul 2016 nu a fost emisă nicio avertizare. Pentru anul 2015 a fost emisă o singură avertizare de cod roșu – val de căldură persistent și disconfort termic accentuat. În anul 2017 au fost emise 3 avertizări. Pentru 2018-2019 au fost emise 59 de avertizări, iar pentru anul 2020 au fost semnalate 132 de avertizări. Ne așteptăm ca numărul avertizărilor să crească exponențial în următorii ani.

România se numără printre țările U.E. cele mai expuse la inundațiile de amploare, iar aproximativ 13% din suprafața țării reprezintă zone inundabile. Conform raportului de țară al Comisiei Europene din 2020, țara noastră s-a confruntat cu cel mai mare număr de decese cauzate de inundații și cu cele mai multe locuințe deteriorate, valoarea totală a pagubelor fiind estimată la aproximativ 3,6 miliarde de euro (pentru intervalul 2002-2012). În 2006, Dunărea a depășit cotele record, digurile s-au rupt, zeci de localități s-au aflat sub ape și mulți oameni au fost nevoiți să-și părăsească casa și bunurile gospodărești. În iunie 2020, luna cu record de avertizări și cantități de peste 300l/ m2, a fost cea mai ploioasă lună din ultimii 60 de ani, conform Agenției Naționale de Meteorologie. Deși precipitațiile medii anuale vor scădea cu aproximativ 15-20%, din cauza schimbărilor mari de ciclicitate (debite reduse vara și ridicate iarna) se estimează că inundațiile vor apărea mai des în multe bazine hidrografice, în special iarna și primăvara. Viiturile de intensitate ridicată și cele de scurtă durată – viiturile rapide – vor fi din ce în ce mai comune în zonele montane, în principal din cauza precipitațiilor cu intensitate ridicată, dar și din cauza schimbării utilizării terenurilor (despăduririle de pe versanții munților).(4)

Ne așteaptă vremuri noi, diferite, cu mai puține precipitații, mai puțină zăpadă și mai puține sporturi de iarnă. Ne așteaptă vremuri în care vom fi nevoiți, în insulele de căldură ale aglomerărilor urbane, să stăm din ce în ce mai des cu aparatul de aer condiționat pornit. Tot în oraș vom avea parte și de inundații urbane temporare, căci solul betonat și canalizarea deficitară nu vor face față precipitațiilor intense și de scurtă durată. În timpul valurilor de căldură care vor lovi, aerul va stagna și va capta poluanții emiși (monoxidul de carbon, dioxidul de carbon, ozonul, particulele în suspensie, dioxidul de sulf și hidrocarburile) și astfel vom respira un aer mai toxic. Valurile de căldură ne vor obișnui cu alarmele ambulanțelor, care vor tranzita orașele în lung și-n lat pentru a-i salva pe cei vulnerabili la temperaturile ridicate. Alertele meteo de cod roșu din ce în ce mai frecvente ne vor condiționa stilul de viață și modul în care ne vom deplasa. Aerul uscat va favoriza apariția incendiilor de vegetație punând în pericol fauna. Fumul degajat va da peste cap indicatorii care măsoară calitatea aerului iar noi vom sta baricadați în case.

Tataia are 89 de ani și suferă de glaucom. Aproape că nu mai vede. Nu mai lucrează pământul de ceva ani. L-a dat în arendă către marii fermieri, așa cum au făcut mai toți locuitorii satului. Inclusiv cei tineri. Prin sat nu prea mai circulă care trase de boi. E asfalt, iar mașinile nu mai sunt o apariție surprinzătoare (stop a mea!). De vreo doi ani a venit și apa în sat. Nu apa de ploaie, ci apa pompată de la mare adâncime, stocată la înălțime și apoi transmisă prin conducte către tot satul. Oameni încă se mai uită după nori și după ploaia care își face apariția tot mai rar. Pădurile și perdelele forestiere de protecție nu sunt prin preajmă. Solul e arid și nisipos. Este exploatat intens și plin de chimicale. Toaleta e tot în fundul curții, grila de programe TV e diversificată, iar 4G-ul funcționează cum trebuie. Acum râpele sunt pline de plastic și gunoaie menajere, iar populația satului este în declin.

Acum câțiva ani venise în sat o echipă de ingineri și tehnicieni care să măsoare intensitatea vântului în câteva puncte din jurul satului (dealurile cele mai înalte). La Țuțcani vântul bate tare. Studiile spun că regiunea Moldovei de sud are un potențial ridicat pentru energie eoliană. Dar autoritățile nu și-au bătut capul prea tare cu energia regenerabilă. Nici cele județene și nici cele centrale. Eolienele n-au apărut în peisaj. Autoritățile mai mult s-au agitat în perioada 2012-2014 când marile corporații le-au bătut la ușă să le zică că au descoperit gaze de șist în județ. Ar fi vrut să le exploateze, numai că localnicii din Pungești și nu numai s-au mobilizat exemplar pentru stoparea acestui proiect cu un impact uriaș asupra mediului. Teama că apa, și așa puțină, le-ar fi fost irosită și otrăvită în procesul de fracturare hidraulică a fost suficientă ca oamenii să creeze valuri de proteste, presiune și rezistență și să iasă victorioși în lupta cu autoritățile. Poate noua Lege Europeană a Climei, care își propune atingerea neutralității climatice până în 2050 (prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră din sectoarele energiei, transportului, proceselor industriale și agriculturii) pentru a combate din efectele schimbările climatice, va obliga autoritățile să investească mai mult în energii regenerabile, în programe consistente de împădurire în zonele de deal și câmpie și în măsuri de adaptare la schimbări climatice. Și poate satul bunicilor unde am copilărit nu va dispărea sub dunele de nisip. Dacă aceste politici nu vor fi implementate, clima se va schimba considerabil în următorii 50-100 de ani, ceea ce va duce la o pierdere de aproximativ 8-10% din PIB pe cap de locuitor în România până în 2100 (5). Frecvența din ce în ce mai ridicată a fenomenelor meteo extreme va provoca daune materiale din ce în ce mai mari și va crește numărul de decese. Vom fi mai săraci și mai vulnerabili în fața fenomenelor meteo din ce în ce mai intense și mai frecvente.

Dar consecințele economice și demografice se vor resimți pe scară largă. Populații întregi din zone afectate de secete, inundații, furtuni, de creșterea nivelului apelor și oceanelor vor fi nevoite să migreze spre zone unde vor putea supraviețui. Și ne vom întreba cum am ajuns aici. Iar generațiile viitoare ne vor trage și mai tare de mânecă și ne vor cere socoteală – Ce-ați păzit? De ce v-ați lăcomit? De ce v-ați încăpățânat să ardeți gazul și cărbunele și n-ați prioritizat energiile regenerabile? De ce nu v-ați chinuit mai mult să căutați și să găsiți soluții? De ce n-ați respectat Acordul de la Paris privind schimbările climatice? Sau poate ne vor mulțumi că în ultimul ceas am reușit să restabilim legăturile cu Planeta Albastră, că ne-am oprit din goana după bogăție, din ritmul nebun cu care am stors resursele limitate ale pământului și că am reușit să construim o lume mai bună pentru toți. Pentru noi, oamenii, și pentru toate celelalte vietăți care își duc traiul pe Pământ.

  1. S.Dascălu , M. Gothard , R. Bojariu, Marius-Victor Birsan , Roxana Cică , R. Vintilă , M.-J. Adler , V. Chendeș , R.-Paula Mic, “Drought – related variables over the Bârlad basin (Eastern Romania) under climate change scenarios” , martie 2016 Catena – An Interdisciplinary Journal of Soil Science – Hydrology – Geomorphology focusing on Geoecology and Landscape Evolution
  2.  https://op.europa.eu/webpub/eca/special-reports/desertification-33-2018/ro/
  3.  Prăvălie, R., Patriche, C., Bandoca, G., „Quantification of land degradation sensitivity areas in Southern and Central Southeastern Europe. New results based on improving DISMED methodology with new climate data”, în Catena – An Interdisciplinary Journal of Soil Science – Hydrology – Geomorphology focusing on Geoecology and Landscape Evolution, nr. 158, 2017, p. 309-320.
  4. Conform raport Evaluarea rapidă a resurselor integrate de apă (2014) http://documents1.worldbank.org/curated/en/371451468296128229/pdf/842640ROMANIAN0ment0FINAL0ro0Mar03.pdf
  5. Conform Raportul de țară al Comisiei Europene din 2020 privind România.