Curtea Constituțională (CCR) a respins două contestații importante: una împotriva legii care permite construirea hidrocentralelor în arii protejate, iar cealaltă împotriva legii care stabilește câți urși pot fi vânați. Prin aceste decizii, cele mai valoroase ecosisteme ale țării rămân la mâna intereselor companiilor din energie și vânătorilor. În plus, România riscă sancțiuni din partea Comisiei Europene pentru încălcarea legislației de mediu.
Hidrocentrale în arii protejate, fără evaluări de mediu
În cazul legii care permite finalizarea proiectelor hidroenergetice din era comunistă (precum Răstolița sau cele de pe Valea Jiului) prin exceptarea lor de la evaluările de mediu, argumentele aduse de organizațiile de mediu sunt foarte clare din punct de vedere juridic. Legea validată de CCR permite finalizarea unor proiecte hidroenergetice vechi, scutindu-le de evaluarea de mediu, adică tocmai de verificarea impactului asupra râurilor, naturii și comunităților locale.
Legislația europeană interzice distrugerea râurilor și a zonelor protejate (Natura 2000) fără o justificare științifică și economică serioasă. Validând legea, CCR a ignorat directive europene pe care România și-a asumat să le respecte. Aceste hidrocentrale ar produce prea puțină energie ca să conteze cu adevărat pentru sistemul energetic, aproximativ 1% din puterea instalată la nivel național.
Cote de vânătoare la urs, fără studii solide
A doua lege stabilește câți urși pot fi împușcați anual, fără a avea la bază studii științifice independente, actuale și riguroase privind câți urși avem de fapt. Acest lucru încalcă direct legislația europeană (Directiva Habitate), sub umbrela căreia ursul brun este o specie strict protejată.
CCR a argumentat că ”(…) legea criticată a fost elaborată în concordanță cu exigențele directivei, pe baza unor date științifice detaliate din care a rezultat că populația de urs brun este excesiv de numeroasă și că soluțiile alternative destinate protejării siguranței populației nu sunt suficiente” , dar acel studiu nu a fost verificat de alți oameni de știință (peer-review) și nu au fost făcute publice datele care au stat la baza concluziilor. Fără parcurgerea acestor pași, nicio concluzie nu este recunoscută oficial ca adevăr științific valid, ci rămâne la statutul de raport tehnic sau ipoteză de lucru. Luând în considerare statutul cel puțin chestionabil al studiului, este evident că acesta nu poate fi un fundament pentru politicile publice și că, astfel, este doar un instrument de lobby. Este inacceptabil ca CCR să se bazeze pe așa ceva.
Decizia CCR oferă acoperire legală unei măsuri populiste, care în loc să rezolve conflictele dintre om și urs (nu vizează urșii-problemă din comunități), va deschide doar ușa pentru vânătoarea comercială de „trofee”.
Prin aceste decizii, CCR a oferit legitimitate juridică unor compromisuri politice care distrug natura. În plină criză climatică și pierdere accelerată a biodiversității, instanța constituțională a lăsat cele mai valoroase ecosisteme ale țării în voia lobby-ului băieților deștepți din energie și vânătorilor.
