Dobrogea, viitoarea Sahară a României?

În vara lui 2020, am făcut o călătorie prin Dobrogea pentru a documenta impactul schimbărilor climatice de la firul ierbii. Am stat de vorbă cu oamenii locului despre deșertificarea care le înghite pământurile, iar imaginile suprinse de fotojurnaliștii Ioana Moldovan și Răzvan Dima vorbesc despre realitatea și nevoile comunităților din prima linie.

Prin pânza subțire a cortului sunetele dimineții trec nestingherite. E devreme, iar lumina strecurată printre ramuri dese de copaci nu reușește încă să mă trezească. Nici măcar căldura zilei de vară, ținută deocamdată departe de umbra copacilor.Mă trezesc în behăitul oilor și lătratul câinilor din urma lor. Deschid fermoarul cortului și văd cum turmele își fac drum prin rezervația naturală. Mă aflu în Munții Măcinului.

Am plecat pentru o săptămână într-o călătorie de documentare prin Dobrogea ca să vorbesc cu oamenii de aici despre cum le afectează schimbările climatice viața de zi cu zi. Dobrogea a fost mereu o zonă mai aridă a țării, însă ultimii ani au pus-o și mai mult la încercare. Seceta din 2020 a transformat agricultura într-o loterie.

„Acum vin fenomene necunoscute nouă, mini-tornadele astea, vârtejurile astea mai mari, că noi le ziceam când eram copii vârtej”, spune Tudorița Caraua din Greci, unde am făcut prima oprire. Tudorița este o fostă profesoară de geografie care crede că educația stă la baza unei vieți trăite în armonie cu natura. 

”Ploaia de Dobrogea e vântul…”

Îmi povestește cum, cu doar o zi-două în urmă, a venit o tornadă undeva la marginea satului. Spune că anotimpurile s-au dat peste cap: vara e foarte cald, iarna e frig, dar fără zăpadă. 

Anul acesta, la Greci, zăpada a albit puțin pământul, iar toată primăvara n-a căzut un strop de ploaie. „Lucru care nu se întâmpla, să nu plouă chiar deloc, deloc”, spune Tudorița. Îmi mai spune ceva care îmi rămâne întipărit în memorie: „ploaia de Dobrogea e vântul”.

Adierea lui nu se simte astăzi, însă. E doar o zi toridă de mijloc de iulie. Îmi continui traseul spre Slava Cercheză. Drumul șerpuiește printre dealuri împădurite, la baza cărora culturile de porumb par mai semețe ca în alte locuri. Temperatura e mai scăzută cu câteva grade.

„Avem noroc că pădurea e lângă noi”, îmi spune Irina Mihailov. E lipoveancă, născută și trăită în Slava Cercheză. A fost educatoare în sat timp de 42 de ani, 8 luni și 14 zile. „Soțul e venetic”, îmi povestește ea râzând, el fiind din Slava Rusă, la vreo nouă kilometri depărtare. „Locul unde mă simt extraordinar și mă reculeg, acolo cânt, acolo râd, acolo plâng, acolo îmi aduc aminte absolut de tot, este pădurea”, spune ea cu emoție în glas.

Casa lor e așezată la poalele dealului și Irina merge aproape în fiecare zi să se plimbe prin pădure. Sunt unii copaci pe care îi ține minte de când era mică. De aceea, o doare sufletul când vede că arborii sunt tăiați pe zi ce trece.

Oamenii de știință spun că încălzirea globală este produsă de emisiile de gaze de seră, în special din activitățile umane. Irina îi zice mai simplu și pe înțeles: poluare. „Poluarea aduce aceste temperaturi toride”, spune ea cu furie reținută și tristețe. Și vede destule schimbări, vede cum alte părți ale țării sunt lovite de inundații, de viituri. „Aici, culturile ard de arșiță și acolo culturile sunt distruse de ape”. Și îmi mai menționează cu tristețe cum se presupune că peste câțiva ani sud-estul României va ajunge ca Sahara.

Mă gândesc la cele spuse de Irina în timp ce mă îndrept spre sud, spre o parte a Dobrogei și mai despădurită, și mai lovită de secetă. Proiecțiile climatologilor arată că, în următorii 30 de ani, stratul de zăpadă din zonele de câmpie ale României va scădea la jumătate, ploaia va deveni un fenomen tot mai rar, iar temperatura medie va crește cu 1,5 grade Celsius.

”Grânarul Europei” va deveni sterp în lipsa arborilor care să-i asigure umiditatea, umbra și biodiversitatea.

Pe marginea drumului, mă opresc în dreptul unei pete de culoare azurii pe un câmp ars de soare. E o cisternă veche de apă, cu vopseaua ei albastră brăzdată de pete de rugină. Sub ea și în jur, mai multe oi stau înghesuite să prindă un colțișor de umbră.

Din nou pe drum, trec printre lanuri de floarea soarelui. Sunt în mare parte uscate, cu capul mic, negricios și plecat. Nici porumbul nu stă mai bine. Ajung în Fântâna Mare, județul Constanța. În sat trăiesc circa 130 de familii de etnie turcă. Apa necesară și-o cară în bidoane de la cișmeaua din centrul satului.

Peisajul îmi aduce aminte de țara de origine a strămoșilor celor de aici. Stâncos, arid, cu boscheți uscați pe post de vegetație. Când trec turmele de vaci sau de capre, praful și nisipul se ridică în urma lor. 

Mehmet Sebatin, liderul comunității turce de aici, își aduce aminte cum era pe vremuri, când era el mic. Erau „plantații” îmi spune el, rânduri de patru-șase pomi care tăiau câmpul în două. Și ploua.

Continuăm discuția despre fostele perdele forestiere ale țării la una dintre cârciumile satului. Oamenii îmi povestesc cum, la 50 de hectare de teren agricol, două hectare erau arbori de protecție. Și cum, odată cu introducerea sistemului de irigații, aceștia au dispărut. 

Acum, cu perdelele forestiere distruse și sistemul de irigații ajuns la fier vechi, oamenii își pierd culturile care le asigură traiul. „Grâu n-am luat, orz n-am luat. Aveam speranța la porumb sau la floare, dar nici de-astea nu avem”, spune unul dintre bărbații de la masă. „Toți fermierii se plâng anul ăsta”, adaugă altul, „au la datorii în prostie.”

Oamenii din Fântâna Mare îi invidiază pe cei din zonele mai împădurite ale țării și îi acuză pe cei care taie abuziv. Ei își doresc măcar niște perdele forestiere, cum au bulgarii, care nu le-au tăiat pe cele plantate în perioada interbelică.

Pentru că altfel, spun ei… și aud din nou vorba aia cu deșertul: „Aici cred că o să ajungă ca-n pustiul Sahara până la urmă.”

Pare greu de crezut, dar putem lupta cu asta! Uite aici ce vrem să facem: www.barieraverde.ro. Te alături?

Vezi aici fotoreportajul complet!