România a intrat într-o cursă nebunească a gazelor. 

OMV Petrom încearcă să vândă exploatarea gazelor din Marea Neagră ca pe un mare câștig pentru România: mai multă producție internă, mai multă „independență”, mai multă siguranță. Dar pe termen lung, această cursă după gaze riscă să devină exact opusul unui câștig. 

Gazele rămân combustibili fosili, deci contribuie la criza climatică prin emisii de CO₂ și metan, într-un moment în care România ar trebui să reducă rapid poluarea, nu să-și lege viitorul energetic de infrastructură nouă pe gaze. Investițiile uriașe în exploatări offshore, conducte și centrale pot bloca țara pentru decenii într-un model energetic scump, vulnerabil și depășit, în timp ce restul Europei accelerează tranziția către regenerabile, stocare, eficiență și electrificare. Dacă cererea de gaze va scădea, așa cum impun obiectivele climatice europene, România riscă să rămână cu infrastructură inutilă, facturi instabile și o tranziție întârziată.

În plus, biodiversitatea din Marea Neagră este deja sub presiune, inclusiv din cauza impactului războiului Rusiei din Ucraina, iar extinderea exploatărilor offshore riscă să agraveze aceste probleme prin perturbarea habitatelor și poluare suplimentară.

OMV Petrom caută să-și sporească profiturile deja astronomice. Neptun Deep, proiectul de exploatare a gazelor din Marea Neagră, cel mai mare de acest tip din U.E., e așteptat să livreze prima producție în 2027; însă compania e interesată să caute în adâncurile Mării Negre până la ultima moleculă de gaze, uitându-se după noi parteneriate în zona ucraineană a mării, dar și în cea bulgară, unde în afară de perimetrul Han Asparuh, de curând a intrat într-un nou proiect în perimetrul Han Tervel, alături de Shell, unul dintre cei mai mari poluatorii ai lumii. 

Deși declară că se află într-un proces de tranziție energetică („Ambiția noastră este de a fi lideri în tranziția energetică în România și în Europa de Sud-Est.”), iată că în fapt, OMV desfășoară un adevărat asalt asupra Mării Negre.

Guvernul susține construirea mai multor centrale pe gaze, sporind o periculoasă dependență a sistemului energetic de acest combustibil. Centrala pe gaze de la Mintia (1700 MW) e într-un stadiu foarte avansat de realizare și va fi cea cel mai mare consumator de gaze din țară, dar și cea mai mare unitate de producție de energie pe gaze din întreaga Uniune Europeană. Centrala de la Iernut (430 MW) – după un deceniu de întârzieri – e 98% gata și pare să fie finalizată anul acesta. De asemenea, Complexul Energetic Oltenia are planuri – mult întârziate, dar sprijinite cu ajutoare de stat de miliarde de euro – pentru a construi noi capacități pe gaze care să înlocuiască cărbunele la Turceni și Ișalnița (în total 1325 MW). Deși teoretic prezentate ca „hydrogen ready”, adică gata să folosească hidrogenul drept combustibil din 2036, noile investiții sunt prea mari, scumpe și neviabile, considerând orizontul angajamentelor europene de neutralitate climatică în 2050. Supracapacitățile de producție pe gaze sunt investiții greșite pe o piață ce va fi dominată de energie verde, mai ieftină, și în care stocarea joacă un rol din ce în ce mai important, compensând pentru intermitența în producție a surselor regenerabile.

Chiar dacă gazele produse autohton pot fi abundente pentru o perioadă (dar nu neapărat ieftine, pentru că prețul e stabilit prin mecanisme de piață), crizele recente (conflictele din Ucraina și Iran) dovedesc că nimeni nu poate garanta prețuri stabile și decente pe termen mediu și lung. Securitatea energetică reală și pe care toată lumea să și-o poate permite presupune schimbarea paradigmei: trecerea de combustibilii fosili la noile coordonate – energie regenerabilă, stocare, eficiență energetică, electrificare, energie produsă local.

Când vom vorbi despre renunțarea treptată la gaze în România?

Renunțarea treptată la gaze este o discuție ce a fost inițiată în multe țări europene, dar și la nivelul UE, ale cărei planuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră sunt un punct de reper. Nu e vorba de a opri acum sau mâine gazele, ci de un plan clar de tranziție și de eliminare a gazelor, și înlocuirea cu soluții mai curate, mai eficiente și mai rezonabile economic pe termen lung.

Deși impactul la nivelul Uniunii e încă redus, mai multe state membre au adoptat deja măsuri concrete de reducere a consumului de gaze, cum ar fi obligația de a instala pompe de căldură hibride atunci când e schimbată o instalație veche de încălzire, interzicerea conectării la gaze pentru clădirile noi, trecerea de la încălzirea cu centrale termice pe gaze la termoficare sau pompe de căldură etc.

Și la nivel local se întâmplă lucruri, pentru că schimbarea se poate produce și de jos în sus. În Germania, unul din cinci orașe plănuiește să renunțe la rețeaua de gaze până cel târziu în 2045. Iar Viena își propune să nu mai utilizeze gaze dincolo de 2040.

Așa că România nu mai poate ocoli subiectul. Asta și pentru că renunțarea treptată la gaze aduce avantaje concrete, ce nu pot fi trecute cu vederea:

  • Reducerea poluării și combaterea schimbărilor climatice, așa cum ne-am angajat față de partenerii europeni, cu termen 2050, dar și cu ținte intermediare;
  • Spațiu investițional pentru sursele regenerabile și stocare și integrarea lor în sistemul energetic, cu prioritizarea oportunităților locale, precum comunitățile de energie;
  • Independență energetică reală, pentru că deși România produce o mare parte din gazele sale, e în continuare vulnerabilă la fluctuații de preț și parțial, la importuri;
  • Costuri stabile cu energia pe termen lung, pentru că în timp ce prețul gazelor este volatil, energia regenerabilă are costuri mult mai previzibile;
  • O șansă unică pentru modernizarea rapidă a infrastructurii energetice și a economiei, bazată pe fonduri europene, generând locuri de muncă noi și creând o economie mai competitivă;
  • Alternative mai eficiente și mai localizate pentru încălzire (care e punctul nevralgic al tranziției energetice din țara noastră) prin pompe de căldură și electrificare, complementare măsurilor de creștere a eficienței energetice a clădirilor;
  • Evitarea blocajelor („lock-in”) în infrastructură de gaze, adică investiții imense acum în supracapacități de generare poluante, care pot deveni infrastructură inutilă peste 10-15 de ani – ceea ce România, din păcate, tocmai face.

Ce ar trebui să facă cei care ne conduc?

Guvernanții noștri nu mai pot paria totul pe gaze, preferând „confortul” pe termen scurt, și generând o problemă uriașă pe termen lung. Pentru un subiect atât de important, deciziile nu mai pot fi luate doar la Palatul Victoria sau la Cotroceni, în urma discuțiilor cu companiile din petrol și gaze.

Cetățenii ar trebui să fie consultați, pentru ca nu e vorba de o politică energetică abstractă, ci de ceva care le va impacta viața de zi cu zi pentru decenii de acum încolo. Fără a lua pulsul societății, tranziția energetică are mari șanse să eșueze politic.

Autoritățile trebuie să organizeze dezbateri locale (mai ales în orașe cu termoficare) și să facă sondaje fără a manipula. Românii trebuie să știe cât costă să continuăm cu gazul și ce alternative există. Nu e vorba de un referendum național, ci de o activare a societății, oamenii trebuie să înțeleagă tranziția energetică, să contribuie și să fie protejați pe timpul ei, mai ales cei vulnerabili.

Pentru că tranziția nu va fi nici gratuită, și nici ușoară, dar cu siguranță va fi inevitabilă. De aceea ne trebuie un plan clar asumat, bine comunicat, cu o implementare graduală. 

Când vor lucra guvernanții noștri la acest plan de înlocuire a gazelor?

Cel mai bun moment e ACUM.